Dragă jurnalule,
Nu plâng întotdeauna,dar atunci când plâng mă asigur că doar pereţii atelierului mă privesc.Nu vărs lacrimi amare,pentru că vezi tu,dimineaţa îmi îndulcesc ceaiul cu miere.Să alunece…Să alunece…Plâng numai când picturile mă văd şi când ferestrele sunt închise,aşa mă gândesc că nimeni nu va afla vreodată.Mă arunc în fotoliul peticit din dreptul şevaletului şi uit de mine.
Este toamnă.Iar.Iubesc toamna,dar astăzi am privit-o de la geam,pentru că mi-a fost teamă de ochii răi ai lumii.Mi-a fost teamă că văzudu-mi lacrimile vor profita de asta şi am fost aproape sigură că nu mă pot ajuta.Aşa este nu?Oamenii nu te ajută.Puţini sunt cei care îţi ştiu măştile şi te vor fără niciuna iar aceia nu vor profita.
Mi-am uitat astăzi una dintre măşti în pod şi de teamă am alergat sfioasă pe treptele şubrede pentru a nu-mi vedea nimeni chipul pur.Şi atunci am plâns.Scara scârţaia.Şi mi-am dat seama că era acelaşi sunet pe care…şi inima mea l-a făcut la un moment dat.Am ignorat,dar apoi am simţit un ecou,parcă fix în dreptul uşii.M-am depărtat fricoasă,cum sunt din fire,şi m-am întors.Agale de data asta.Am privit preşul murdar,scara prăfuită,tablourile uitate şi nici nu ştiu cum am ajuns înapoi,jos,în faţa atelierului.
De aici ştii.Şi totuşi acum…nu mai plâng.Dar te rog,nu mă întreba de ce lacrimile mi-au împânzit chipul.Nu vreau să te confund cu un om.Mi-am uitat masca.
Cat de frumos.
momente.